Interviu Horia-Roman PATAPIEVICI: „Fiecare om este dotat cu un sistem complet de salvare”

Apărut pe LaPunkt, folosit cu permisiunea editorilor.

Horia-Roman PATAPIEVICI – Cristian Pătrăşconiu: dialog exclusiv LaPunkt

Cristian Pătrăşconiu (CP): Începem un dialog. Stăm de vorbă. Ce se vede, ce nu se vede atunci cînd doi oameni stau de vorbă? A propos şi de titlul celui mai recent volum al tău – „Partea nevăzută decide totul”.

Horia-Roman Patapievici (HRP): Şi de primul eseu din carte, care se cheamă „Conversaţia neîntreruptă”…

Ce se vede este faptul că doi oameni găsesc bucurie, plăcere şi mulțumire în a sta împreună, legați prin interesul față de lucrurile pe care le consideră importante.

Ce nu se vede este că oamenii care stau împreună de vorbă despre lucrurile pe care le consideră cele mai importante sînt în aceeaşi situaţie cu Socrate stînd de vorbă cu Phaidros pe malul rîului Ilisos, dincolo de zidurile cetăţii Atena, într-un loc plăcut, plin de verdeață și umbră, trecîndu-și ziua ca să dezbată lucruri care, prin faptul că sunt dezbătute, devin un conţinut înalt și pasionant al vieţii lor. Conversația lui Socrate cu Phaidros reprezintă o situație arhetipală a conversației neîntrerupte.

Or, ce nu se vede este, în fond, partea cea mai importantă a vieţii noastre. Pentru că oricît de importante ar fi lucrurile care se văd (corpurile noastre), valoarea văzutelor depinde de sensul pe care reușesc să li-l transmită nevăzutele. Bunurile, care sunt vizibile, nu epuizează binele, care e invizibil; iar binele, el singur, dă valoare bunurilor.

CP: Adică?

HRP: Pe malul rîului Ilisos se află doi oameni care vorbesc ore în șir despre lucrurile care, pentru ei, sunt cele mai înalte. Corpurile lor se văd; lucrurile înalte care îi animă nu se văd. Care sunt mai importante? Corpurile care se văd sau lucrurile înalte, care nu se văd? Revin mereu la imaginea lui Socrate și a lui Phaidros pe malul rîului Ilisos, pentru că această imagine a fost aleasă de Benjamin Fundoianu în eseul prin care l-a evocat pe Lev Şestov, la puțin timp după moartea acestuia — „Sur les rives de l’Ilissus” (1938). Atunci cînd doi oameni se întîlnesc cu adevărat şi discută cu pasiune despre lucrurile care le stau la inimă, partea de nevăzut dintr-unul îmbrățișează partea de nevăzut a celuilalt. Ei sînt exact în situaţia lui Socrate şi Phaidros, pe malul rîului Ilisos.

Aşadar, la întrebarea ta – ce se vede, ce nu se vede cînd doi oameni stau de vorbă — răspunsul este următorul: ce se vede sunt corpurile; ce nu se vede este îmbrățișarea lor, sub semnul lucrurilor care le stau la inimă. Ce nu se vede este că suntem pe malul rîului Ilisos alături de Socrate ori de cîte ori suntem pasionați ca și Socrate de lucrurile cele mai înalte (tà mégista). Asta nu se vede. Dar acolo sîntem mereu.

CP: Una dintre cele mai evidente note comune – după părerea mea – ale eseurilor care compun „Partea nevăzută decide totul” este neliniştea. De unde această, să îi spun aşa, tulburare? Ce o justifică, ce o întemeiează? De ce aceste pagini respiră nelinişte?

HRP: Neliniște? Scriind eseurile și compunînd cartea nu am fost conștient că neliniştea ar fi nota lor dominantă. Poate, pentru unele dintre ele, îngrijorarea…. Dar pot să înțeleg de unde vin ambele. Din faptul că iau în serios lucrurile. Pentru mine, categoriile vieții nu sunt distracția, amuzamentul, plăcerile, ci moartea, eșecul, mediocritatea….  Toți maeştrii mei erau oameni febrili, tulburaţi, neliniștiți. Toată adolescența mea e străbătută de fervoarea și disperarea lui Malraux din Condiţia umană și ale lui Cesare Pavese din Meseria de a trăi.

E și faptul că temperamentul nostru moral e puternic marcat de faptul că civilizaţia căreia îi aparținem este una construită pe criză și pe metabolizarea crizei. Geniul ei este că a reuşit să folosească criza ca o combustie şi o materie de alimentare a creşterii. Dar, firește, e și o criză a civilizației noastre, care vine din pierderea încrederii în valorile ei fundamentale, o criză pe care o diagnostica deja Spengler în 1919 (greșit, după părerea mea) și pe care o semnala în felul său acut Malraux, cînd spunea că secolul XXI va fi religios sau nu va fi deloc. De aici multe feluri de îngrijorări și neliniști. Cuvîntul nostru „criză” vine de la cuvîntul grecesc „krísis”, care e un cuvînt complex: înseamnă separare, judecată de discernămînt, judecată juridică, decizie, punere la încercare, eveniment, punct de cotitură. Toate sensurile sînt vii în realitatea crizei europene. În plus, cultura europeană este un produs al creştinismului, iar creştinismul stă sub judecată. Sub Judecata de Apoi şi sub judecata vremurilor, care sînt conflictuale.

CP: Şi Vestul, Europa mai dezvoltată, de ce fuge de temeliile sale?

HRP: Fuge? Și le urăște…. E unul dintre motivele fundamentale ale îngrijorării…Sîntem, de la un timp, o civilizaţie care îşi urăşte rădăcinile, care s-a ridicat împotriva propriilor ei rădăcini. Exemplul cel mai evident este creștinismul, pe care Occidentul îl repudiază. Sîntem singura civilizaţie, prima din istoria umanității, care şi-a repudiat religia fondatoare! Dar nu este doar creștinismul. Trăim într-o cultură a repudierii (formula e a lui Roger Scruton). Cultura dominantă a universităților occidentale este o cultură a repudierii culturii occidentale. Ceea ce se predă acolo e repudierea sistematică a valorilor occidentale. Capitalismul, care alături de știința modernă a naturii este una dintre marile invenții (ori descoperiri) occidentale, este peste tot respins. S-a instalat un consens progresist în privința răului capitalist. Progresismul de azi celebrează în fiecare zi, în diverse forme, ura de sine și cultura repudierii.

CP: Cum s-a născut această carte? Îngrijorare, puţină speranţă?

HRP: Două treimi din textele acestei cărți, adică șase eseuri, sunt inedite în limba română: ele au fost scrise pentru o revistă olandeză, editată de Institutul Nexus din Tilburg (Olanda), unde omul-orchestră, unul dintre ultimii umaniști europeni și un critic nemilos al urii de sine europene, este Rob Riemen, un prieten de îngrijorări și neliniști. Alte trei eseuri au apărut în Idei în Dialog. Toate textele care compun această carte celebrează cîte o formă de „nevăzut”. Noi suntem saturați, dominați și aserviți de văzutele lumii în care trăim: suntem duși de nas de văzute și nu mai vedem dincolo de nasul lor. Contribuţia mea la dezbaterea publică, dacă ar fi una, constă în încercarea de a atrage atenţia asupra părţii de nevăzut din viaţa noastră și în tentativa de a pune în discuție omniprezența sau omnipotența a ceea ce aș numi „nihilismul abundenței” — o trăsătură frapantă a timpurilor noastre.

„Nihilismul abundenței” ține de un paradox al modernității tîrzii și descrie forma de nihilism în care noi și epoca noastră ne-am instalat cu delicii consumiste: un nihilism care nu mai e al vidului, al anihilării (cum era nihilismul tradițional), ci unul care este al generării continue de bunuri, de posesii, de legături și dependențe voluntare. Nouă ne-a reuşit extraordinar de bine popularea neantului cu o revărsare nestăvilită de bunuri, corpuri și obiecte. Nihilismul postmodern (sau post-postmodern) este ca un corn al abundenței, este o cornucopia a vidurilor.

Orice eliberare, în aceste condiții, nu poate fi decît o eliberare în nimic, eine Befreiung in das Nichts, cum o numea Ludwig Landgrebe — o eliberare în neant. Iluminismul era o veritabilă eliberare, fiindcă obţinea o emancipare de prejudecăţi, iar rezultatul era personalitatea matură, care depășise servitutea voluntară în care se afla, ca urmare a faptului că nu își folosea rațiunea proprie. Iluminismul reprezenta o adevărată emancipare.

Noi am păstrat mecanismul eliberării, doar că îl aplicăm,în chip compulsiv și mecanic, oricărui obiect, fără discernămînt. Se întîmplă așa, deoarece mecanismul iluminist al eliberării funcționează ca o eliberare numai într-o cultură a emancipării, cum fusese cultura iluministă; într-o cultură a repudierii, cum este a noastră, eliberările nu devin emancipări, ci rămîn repudieri și de aceea toate eliberările noastre sfîrșesc, pînă la urmă, în neant și angoasă. În malaxorul repudierii au intrat și valorile fundamentale ale civilizației noastre, și tradiţiile pe care modernitatea le-a creat. În acest mod, noi nu mai obținem vreo eliberare de prejudecăți (de parcă valorile ori principiile care ne țin în viață ar fi prejudecăți!), ci, cum spunea Landgrebe,o eliberare în neant.

Acest lucru nu e numai greşit, e sinucigaş. Există o soluție? Ce ar trebui făcut? Să inventăm un mecanism invers repudierii, pe care să-l „aplicăm” societății așa cum s-a „aplicat” societății repudierea, printr-o revoluție ideologică a contra-culturii? Cred că primul care a înțeles că remediul la un rău fundamental nu constă în aplicarea contrariului a fost Joseph de Maistre. Spunea el: remediul la Revoluția franceză (pe care, cum știi, o abhora), nu este să facem o contrarevoluție; constă în contrariul unei revoluții. Soluția la război nu este războiul, pentru că războiul se duce întotdeauna pe terenul care face inevitabile toate distrugerile. A te opune repudierii printr-un mecanism al anti-repudierii conduce tot la repudiere, pentru că a gîndi cu sistemă împotrivă te condamnă să nu poți depăși termenii împotriva cărora vrei să gîndeşti. Cum spun francezii: penser contre c’est penser comme. Trebuie depășită capcana mecanismului repudierii, care împiedică transformarea eliberărilor în emancipări. Or, repudierea se bazează pe două lucruri: pe o antropologie reducționistă (omul e corpul) și pe tratarea tradiției noastre ca text inventat (tradiția e text, iar în afara textului nu există nimic). Ambele, și antropologia reducționistă, și echivalarea tradiției cu un text inventat, au ca fundament negarea părții de nevăzut din om și din lume. Soluția constă, deci, în a reveni la sursele condiţiei noastre umane, pentru că aceste surse sînt răstălmăcite de civilizaţia de astăzi. Trebuie să (re)acceptăm partea de nevăzut din noi și din lume.

CP: Am putea spune că „Partea nevăzută decide totul” pune în discuţie teme de care ne e ruşine să vorbim? Nu mă refer la pudoare, ci la un fel de ruşine cu ură de sine inclusă…

HRP: Vorbim în public despre toate lucrurile care înainte se făceau numai în dormitor și suntem obsedați de tot ce se află sub hainele pe care le purtăm. Nu trăim numai într-o cultură a repudierii; trăim și într-o cultură a exhibării, a etalării, a despuierii. Reclamele acceptate în spațiul nostru urban, desfășurate pe zeci de metri pătrați, celebrează fără perdea sexul și nuditatea. Principalul conținut al culturii vizuale asociate muzicii tinerilor este sexual. O întreagă industrie funcționează pentru a distribui în toată lumea fantasmele sexuale ale acestei culturi incredibil de monotone și reducționiste. În Occident există un consens în a accepta exhibarea publică a sexului, sub toate formele lui, și în a respinge ori a fi reticent la prezența simbolurilor religioase, în special a celor creștine. Vedem acest lucru și în România. Un profesor de filozofie din Buzău a creat un scandal național din faptul că în școala unde învață fata sa adolescentă se află pe pereți icoane, niște icoane care fuseseră realizate, la ore, chiar de elevi. El a cerut oficial autorităților de stat să dispună scoaterea icoanelor din școli, cu argumentul că fata sa este traumatizată de vederea icoanelor. Prin urmare, acest tată este îngrijorat că fata lui ar puteafi  influenţată negativ din punct de vedere psihic de chipul Fecioarei. El nu este îngrijorat de faptul că fata lui este influenţată negativ de exhibarea continuă şi obsesivă a nudităţii bărbaţilor şi femeilor şi a discuţiilor referitoare la împreunarea lor care au invadat spațiul nostru public. Nu, asta nu îl îngrijorează. Care e principiul din spatele acestei asimetrii? Repudierea, cu mecanismele ei de eliminare și excludere. Acest profesor de filozofie acceptă ca normale văzutele cele mai discutabile, în schimb e alergic la simbolurile vizibile ale unei culturi tradiționale a nevăzutelor. La originea demersului său e repudierea nevăzutelor — adică eliberarea de tradiție prin aruncarea ei la coș.

CP: În profilul tău editorial, cum e această carte? Cum o evaluezi, unde o plasezi? După odioasele evenimente din ultima parte a mandatului tău de la ICR, dar şi după ce ai încetat să mai conduci ICR-ul, e, cumva, prima ta carte inedită.

HRP: E prima carte din 2010 încoace. Ultima carte, înainte de aceasta, fusese „Ultimul Culianu”…

CP: E o carte pe care trebuia să o faci acum, despre care simţeai că trebuia să apară acum?

HRP: Eu nu sînt un autor care publică mult. Din 1992, cind am debutat în presă, am scris foarte multe articole, dar am strîns în diverse volume numai o treime din ele. Sau mai puține…. Între „Politice” și „Omul recent” s-au scurs cinci ani fără să public nici un volum, la fel între „Ultimul Culianu” și cartea de acum. Iar din iulie 2010 nu am mai publicat nici un articol în presă. Dar am continuat să scriu. În general, public mult mai puţin decît scriu, pentru că m-am obişnuit foarte bine să nu public. Înainte de 1989, deşi am scris mult, nu am publicat nimic (cu excepția a trei poezii pe care mama a reușit să le strecoare, prin redacția revistei „Flacăra”, unde era inspector bancar, în revista „Tribuna”; prin ’72 sau ’73, cred). Nu am vrut să public pentru că spațiul public, atît cît era, era sinistru. Îmi făcea greață. Important era să scriu, nu să public. După Revoluție, am participat frenetic la construirea noului spațiu public. Timp de zece ani am scris  cîte trei articole diferite pe săptămînă. Rezultatul, din punctul de vedere al integrității spațiului public, e modest. Azi spațiul public e dominat de televiziunile comerciale, care sunt instrumente politice ale oamenilor cu bani, în condițiile în care toți banii mari din România sunt bani murdari. Nu există nici o zonă a presei care să nu fie în mîna oamenilor care vor, cu ajutorul ei, să aibă tot mai multă putere. Înainte de 1989, nu aveam nici spațiu public, nici spirit public, pentru că totul era total controlat de PCR; azi avem un spațiu public, dar fără spirit public, pentru că oamenii puternici au nevoie de spațiu public pentru a controla societatea, dar nu au nevoie de spirit public, pentru că spiritul public le-ar sta împotrivă. Spațiul public a devenit un enorm spațiu al manipulării societății, în beneficiul oligarhiei politice și financiare.

Aceste considerații nu epuizează însă spațiul public al culturii. În 2007, cînd am publicat volumul „Despre idei şi blocaje”, am formulat un diagnostic asupra culturii noastre, sub forma unei constatări: acea că nu avem, în cultura noastră, o piaţă a ideilor, nici generale, nici de specialitate. În prefața la ediția a doua a cărții (apărută în 2013, cu titlu schimbat, „De ce nu avem o piaţă a ideilor”), am pus în legătură teoria mea cu argumentul „formelor fără fond”, pe care l-a formulat Titu Maiorescu în 1868. Cartea a avut cîteva recenzii inteligente, dar nu a suscitat nici o dezbatere. În 2010 am publicat „Ultimul Culianu”, care e portretul unei minţi excepţionale. Cartea nu avut nici o ecou. Singura mea carte care în ultima vreme a suscitat interesul este cea tradusă în italiană (admirabil, de Smaranda Elian) și apărută la Bruno Mondadori, în 2006, „Gli Occhi di Beatrice” — „Ochii Beatricei. Cum arăta cu adevărat lumea lui Dante” (2004). Interesul, recenziile, discuția au fost în Italia, nu aici. E drept, în Italia, interesul legat de Dante e foarte mare. Dar acesta se articulează acolo pe o piață a ideilor, care există și care face ca acest interes să alimenteze o conversație neîntreruptă. La noi, neexistînd o piață a ideilor, nici un interes față de o temă oarecare nu se poate articula într-o dezbatere veritabilă. Iar lucrările cad pe piața cărții precum cade o bilă într-o mare de ulei, înghițită fără să facă valuri.

Am vorbit despre lipsa unei pieţe a ideilor. Există însă în România o piaţă a lecturii, care e diferită de piaţa ideilor și care e susținută de oamenii, încă numeroşi, care posedă o cultură generală așa cum exista pe vremuri peste tot în Europa (cum azi nu mai există) și care au interese de cunoaștere largi, dincolo de interesele limitate ale profesiilor lor de bază. Acești oameni sunt interesați de istorie, de filozofie, de religii, de științe, de literatură, de arte, de cunoaștere în general; ei vor să fie informați, să se educe, să își crească prin cultură personalitatea (bunul cel mai de preț al omului, după părerea lui Goethe). E o plăcere să-i cunoști, să stai de vorbă cu ei. Este un public cu totul şi cu totul remarcabil. Sînt oameni fini, drăguţi, bine crescuţi. Dacă oamenii aceştia ar forma majorităţi politice în societatea românească, lucrurile ar sta, la noi, cu totul altfel – mult mai bine. Ei sunt adevăratul public al culturii române.

CP: Patria mică – de care vorbea într-un eseu şi domnul Liiceanu…

HRP: Da, „patria mică”. Deşi această restrîngere nu îmi place, pentru că nu vreau să las „patria mare” pe mîna nesimţiţilor. Aşa că nu mă mulţumesc cu „patria mică”. Însă, din punctul de vedere a ceea ce este cu adevărat important, mai de preț (Platon numea asta tà mégista, iar Plotin tò timiótaton), ei sunt și „patria mare”.

CP: Reiau titlul cărţii – „Partea nevăzută decide totul”. Cum anume decide totul? Şi de ce TOTUL?

HRP: Răspunsul scurt este acesta: partea nevăzută decide, pentru că, după ce eliminăm explicațiile bazate pe văzute, descoperim că există încă o explicație, care înclină balanța, iar aceasta e bazată pe nevăzute; decide totul, pentru că ultimul lucru de care atîrnă o decizie nu se referă nici la reguli, nici la legi, ci la forul interior al oamenilor, care e un nevăzut. Răspunsul lung implică o digresiune. Kurt Gödel a sesizat ceea ce am putea numi incompletitudinea oricărui sistem legal: oricît de perfecte, sistemele de legi nu funcționează bine (adică în vederea binelui comun) atunci cînd sunt interpretate ca un mecanism de calcul (căci, în acest caz, ar putea fi folosite în vederea justificării legale a oricărui fel de scop).

Această afirmație se bazează pe următoarea premisă: litera legii nu e capabilă să mențină spiritul legii în mod automat, fără susținerea spiritului legii; ceea ce revine la a spune că spiritul unei legi e ireductibil la litera legii, e ceva care nu poate fi exprimat printr-o lege suplimentară.Litera nu e spirit, văzutul are nevoie de nevăzut pentru a fi în mod deplin văzut. Deci nevăzutul unei legi determină cuprinderea văzutului ei. Consecința e că distanța dintre uzul și abuzul legal al unei legi e determinată de spiritul legii, care e un nevăzut. Noțiunea de legalitate nu e epuizată de noțiunea de lege.

Lovitura împotriva sistemului legal orchestrată de USL în vara lui 2012 ilustrează perfect faptul că în distanța dintre uzul și abuzul legal se poate îngropa democrația unei țări. E, după cum vezi, ideea lui Gödel, că există căi legale de a instaura în chip democratic dictatura; aici, prin expresia “căi legale” trebuie să înțelegem, de fapt, distanța între uzul legii și abuzul de lege pe care societatea îl acceptă ca legal. M-am întrebat atunci care este puterea unei legi? Ea nu poate fi mai mare decît puterea celei mai mici verigi de care depinde aplicarea ei. Oricît de bună și de dreaptă ar fi, nici o lege nu e mai puternică decît decizia de a nu o respecta a celui din urmă subiect al ei. Prin urmare, cea mai mare putere stă în forța celei mai mici verigi. Cînd se face (bi)lanțul cauzelor, descoperim acest principiu: cea mai mare putere depinde de forța celui mai mic element. La care trebuie sa adăugăm faptul că noțiunea de legalitate nu poate fi definită strict legal, de aceea sfera ei de cuprindere e fixată de societate și, deși are legătură cu litera legii, elasticitatea ei atîrnă de spiritul legii, care nu poate fi codificat. Temperamentul moral al societății hotărăște care e distanța dintre abuz legal și abuz ilegal.

Or, în România, această distanţă este mult prea cuprinzătoare. Ce am văzut în 2012 este cît de mare e toleranța societății românești față de abuzarea legii și cît de largă autostrada care leagă uzul legii de abuzul ei. Îi ții minte pe juriştii care au justificat în drept abuzurile comise atunci? Ţii minte faimoasa scrisoare trimisă de un foarte numeros grup de intelectuali, universitari, scriitori, cercetători, artiști, academicieni etc. către preşedintele de atunci al Comisiei Europene, care se recomandau a fi partea cea mai reprezentativă a „intelighenţiei” ţării? E un document remarcabil pentru ilustrarea a ceea ce am numit aici abuz legal, adică justificarea prin lege a unei abuzări (firește, ilegale) a legii. Toți acești intelectuali, scriitori, academicieni, cercetători, profesori universitari și așa mai departe au justificat abuzul legii invocînd legea. O rușine! Scrisoarea începea, de altfel, cu o aberaţie: potrivit autorilor, Curtea Constituţională nu ar ţine de sistemul juridic indepedent din România.

CP: Ţine de Federaţia de hochei pe iarbă din India pesemne…

HRP: Pesemne! Or, cum e cu putință atîta mistificare? Am două explicații. Prima explicație arată cum a putut fi acceptată violarea legii: prin mecanismul de construire legală a ilegalității, care ia ca alibi și sprijin ecartul dintre uzul legal și abuzul de lege care încă mai e considerat, în societatea noastră, legal. A doua explicație arată cum anume a putut fi acceptat mecanismul de construire legală a ilegalității; iar răspunsul este ura față de Traian Băsescu — ura este cel mai bun alibi al fărădelegii.

Ura face cu putință pogromurile, ura face cu putință exterminarea de clasă, ura acceptă transformarea unor oameni sau grupuri sociale în „țap ispășitor”. Satisfacerea urii faţă de Traian Băsescu a fost atunci mai importantă decît respectarea legii. Tot ce s-a făcut atunci, într-un Blitzkrieg executat ca un asasinat cu premeditare, s-a folosit de ura față de Traian Băsescu pentru a justifica toate călcările de lege. Cum ar veni, încălcarea Constituției (art. 115, §6, care interzice legiferarea prin ordonanțe de urgență în domeniul constituțional ori modificarea prerogativelor instituțiilor fundamentale ale statului, dintre care, firește, face parte și Curtea Constituțională), manipularea cronologiei (prin publicarea în Monitorul Oficial în ordine inversată a ordonanțelor de urgență) și falsificarea spiritului legilor au fost acceptate de societate în numele urii față de Traian Băsescu, o ură pe care televiziunile au făcut-o onorabilă, intelectualii antibăsiști au prezentat-o ca morală, iar opinia publică ca obligatorie.

Exact ingredientele care au făcut în trecut ca pogromurile să fie, în ochii făptuitorilor, și onorabile, și morale, și necesare.

Lucrul îngrozitor care s-a petrecut cu noi în 2012 este că ura politică s-a aliat cu gangsterismul politic pentru a-și satisface setea de răzbunare. Pentru istoria democrației românești, 2012 este anul în care o majoritate confortabilă a acceptat să arunce la coș statul de drept și, nesocotind spiritul democratic, s-a lăsat antrenată într-o campanie de diabolizare a minorității care i s-a opus.

Unde e aici tema nevăzutului? În 2012, s-a văzut cît de fragile sînt legile dacă spiritul lor e falsificat. A fost o luptă între două feluri de a interpreta spiritul legilor, o luptă a nevăzutelor, ai căror martori erau aceleași văzute, pe care jurau toți, dar în feluri diferite. Unii au susţinut că abuzul legal nu trebuie acceptat ca legal; alții au susținut că abuzul legal este de fapt uz legal normal. Societatea românească s-a împărţit în două părţi inegale, precum marea care a fost despicată în două pentru a lăsa poporul lui Israel să treacă. Doar că prin hăul căscat între noi prin învrăjbirea noastră nu au trecut nici un popor și nici o salvare: în el erau să se înece și democrația noastră, și solidaritatea noastră, ca popor. Am fost slabi de înger; adică slabi de nevăzut.

Nevăzutul ce e, de fapt? E ceva de nevăzut, imposibil de văzut sau e ceva ce este ignorat, ceva atît-de-evident încît nu e văzut?

Uite, noi doi stăm de vorbă.Noi doi sîntem două corpuri. Corpurile noastre nu sunt opace, sunt expresive. Vorbesc. Chiar și cînd nu deschidem gura, corpurile noastre vorbesc. Ochii, fața vorbesc. Dar și corpul vorbește. Membrele, torsul, picioarele, felul în care ne mișcăm, ne ţinem drepți, ne înclinăm, dăm din cap — toate aceasta constituie un chip inconfundabil: chipul corpului. Sînt trei chipuri în prezenţa fiecărui om: toate sînt vizibile, dar ne vorbesc nu pentru că se văd, ci pentru că sunt expresia unui nevăzut.

Un chip este chipul corpului. Un altul este chipul feţei. Un al treilea este chipul privirii. Aceste trei chipuri sau înfățișări ale omului stau martori pentru ceea ce este mai propriu în fiecare dintre noi, pentru personalitatea noastră unică, inconfundabilă, aceea pe care semenii noștri o numesc „tu”, atunci cînd o recunosc. În acelaşi timp, deși aceste chipuri sunt, în fiecare dintre noi, tot ce e mai evident, mai propriu, mai al nostru, mai personal, nimeni nu poate pune degetul pe ele. Eu nu pot să pun degetul pe privirea ta şi nici tu pe privirea mea. Îți pot atinge ochiul, dar nu îți pot prinde, cuprinde ori apuca privirea. Iată un nevăzut care e foarte la vedere! La fel, eu nu pot să apuc chipul feţei tale şi nici tu chipul feţei mele. Eu nu pot să apuc, prin nici o descriere, complexitatea înfățișată lumii prin chipul corpului tău. Felul în care omul se înfățișează lumii, prin chipurile sale, nu poate fi nici pipăit, nici apucat, nici posedat. Omul este, în mod fundamental, un nevăzut care ajunge la vizibilitate prin chipuri, prin înfățișări. Ceea ce este vizibil în el se hrănește dintr-un nevăzut care îi alimentează și ființa, și esența, și chintesența. Este un nevăzut care se face văzut prin chipurile și înfățișările sale. Un văzut care se trage din nevăzut și pe care vizibilitatea nu îl epuizează.

Din acest motiv nu ne săturăm niciodată de prietenii noştri, de aceea nu ne săturăm de oamenii pe care îi iubim: pentru că nevăzutul lor nu este epuizat de partea prin care ei ne sunt accesibili, singura pe care o putem vedea și îmbrățișa. Iar ceea ce căutăm în cei pe care îi iubim este mereu infinitul lor, adică nevăzutul. Nevăzutul omului poate dispărea, cînd omul moare, dar el, cît omul trăiește, e inepuizabil. După cum nu poţi să îl apuci, la fel, nu îl poţi nici exprima fără rest.

În acest sens, omul asumă o condiţie  existenţială de tipul următor: el mărturiseşte prin tot ce e vizibil din el că este mai mult decît vizibilul său. Prin tot ce face. Şi mai gîndeşte-te şi la felul în care noi sîntem faţă de conştiinţa noastră: de ce nu ne plictisim cu interioritatea noastră? Pentru că nimic din ceea ce deja am conştientizat din ea nu o epuizează. Oricît de perfectă ar fi expresia de sine însuşi pe care noi o avem în interiorul nostru, ea, în mod limpede, nu epuizează ceea ce sîntem. Omul este fiinţa care, în lume, face vizibil ceva care nu poate fi epuizat de vizibil. Piatra, de exemplu, aduce pe lume un vizibil care este epuizat de vizibilul ei. Planta, şi ea, aduce un tip de vizibil care este epuizat de vizibilitatea sa, la care se adaugă tropismele ei. Animalul este deja mult mai complex. Rudolf Steiner a exprimat foarte bine deosebirile dintre vegetal și animal. Iar omul este, în raport cu animalul, infinit mai complex. Or, complexitatea lui nu e dată de vizibil, ci de raportul vizibilității sale cu nevăzutul din el: ceea ce ne atrage la un om şi ne însetează de el este invizibilul lui. Şi oricît am fugi după corpuri — iar noi fugim în permanenţă după corpuri, toată viața e o goană după corpuri — , noi, de fapt, fugim după ele pentru a prinde ceva care nu se poate cuprinde, ci doar surprinde.

CP: Şi atunci – care ar fi „ambasadorii” invizibilului, părţii nevăzute? Cum se vede, cum se întrevede ceea ce e…invizibil? Cum se vede ceea ce nu se vede?

HRP: Întreaga cultură este, după părerea mea, o modalitate de a folosi vizibilul pentru a exprima invizibilul, nevăzutele. În definitiv, despre ce este vorba într-o carte? Într-un roman? Să luăm un roman mare: „Educaţia sentimentală”, al lui Gustave Flaubert. Frédéric Moreau se îndrăgosteşte de Marie Arnoux. Tot romanul desfășoară în fața noastră fuga lui Frédéric Moreau după ea. Asta durează douăzeci și șapte de ani. În final, după moartea soțului ei, Marie Arnoux vine la el și i se oferă. Îşi scoate pălăria – ceea ce, pentru o femeie bine crescută din secolul al XIX-lea, era un gest de intimitate — , își lasă părul să i se reverse pe umeri. În lumina lămpii, Frédéric descoperă că este complet albă. Femeia după care fugise atîţia ani îmbătrînise. Viața trecuse. Marie Arnoux e deja bătrînă, iar Frédéric Moreau își ratase viața. Şi cartea se încheie cu evocarea unei vizite la bordel. Frédéric Moreau are cincisprezece ani şi,împreună cu prietenul său, Deslauriers, vrea să cunoască viața. Bordelul ținut de Zoraïde Turc pare a fi locul ideal pentru a începe. Frédéric are banii, Deslauriers îndrăzneala. Frédéric se rușinează, fuge. Deslauriers abandonează, în hohotele de rîs ale pensionarelor. Trei ani mai tîrziu, Frédéric avea să se îndrăgostească pentru toată viața de  Marie Arnoux, pe care nu avea să o cunoască niciodată. Cartea se încheie cu acest dialog: „Asta e tot ce am avut mai bun”, spuse Frédéric. „Da. E ceea ce am avut mai bun”, spuse Deslauriers”.

Închizi cartea și rămîi visător. Despre ce e vorba în această carte? Despre faptul că un bărbat aleargă după o femeie, pe care, cînd aceasta i se oferă, o refuză, pentru că ea îmbătrînise și pentru că viața lor fusese ratată? Banal! Și finalul? Cu afirmația lui Frédéric că tot ce avusese mai bun în viață fusese vizita ratată la bordelul ținut de Turcoaică? Deci nu iubirea pentru Marie Arnoux, după care alergase douăzeci și șapte de ani, fusese lucrul cel mai bun, ci întîmplarea cu bordelul? Ce e asta? Evident că nu vizibilul epuizează tema cărţii, ci altceva, pe care Flaubert l-a ilustrat prin acești douăzeci și șapte de ani de, să zicem, ratare.

„Educaţia sentimentală” e o carte copleşitoare! Și e aşa prin faptul că, folosind un inventar finit şi în fond banal de fapte și situații (pe care mulţi alţi scriitori le-au folosit), Flaubert livrează în ea una dintre cele mai fascinante porţiuni de nevăzut din istoria literaturii. Nu știu de cîte ori am citit „Educația sentimentală”. Nu mă satur de ea. Simt mereu infinitul dintre rînduri, adîncimea a ceea este nespus în tot ce este spus, și spus în mod admirabil! Mi-aş putea petrece ziua întregă cu tine în continuare vorbind numai despre „Educaţia sentimentală”! Asta e toată cultura, în fond: o încercare reușită de a aduce la vizibil și palpabil nevăzutele și impalpabilul faptului de a fi om.

Acest tip de analiză se extinde şi asupra situaţiilor politice, despre care azi, după moda anglo-saxonă, tindem să credem că pot fi formalizate fără rest, în manieră legalistă. Noi credem că o constituţie este o succesiune de formulări legale. E fals. O constituţie funcţionează numai dacă în fiecare cetățean există un spirit al legilor capabil să dea sens și voință de a se supune textelor constituţionale. Nici spiritul legilor din fiecare cetățean, nici voința acestuia de a se supune legilor nu pot fi formalizate. Prin urmare, constituţia reală e mult mai largă decît constituţia legală. De fapt, constituția reală este un ansamblu de moravuri, practici, sisteme de interpretare şi reacţii ale societăţii pe care nici o transcriere ori descriere legală nu îl poate epuiza.

Republica de le Weimar s-a prăbuşit pentru că în picioare au rămas doar legile, cu litera lor, iar spiritul care le anima murise sau fusese ucis de dragul feluritelor uri care îi bîntuiau pe cetățenii care se săturaseră de republica legală. Amintește-ți: ura ca alibi pentru acceptarea fărădelegilor. Butada faimoasă – că Republica de le Weimar a fost o republică fără republicani – nu ţine; a fost, de fapt, o republică în care nevăzutul republicii murise, iar litera legii s-a dovedit neputincioasă să mai salveze ceva. America este o democraţie de succes pentru că alături de Constituţia ei scrisă funcționează remarcabil de bine constituția ei nescrisă, care o susține pe prima din toate părțile. Constituția legală e făcută să funcţioneze bine numai de constituția reală, care nu e vizibilă, nu e formalizabilă într-un corp de legi, trăiește informal la nivelul societăţii, se împrospătează de la o generaţie la alta, iar dacă reproducerea ei, din cine știe ce motiv, eșuează, constituția legală intră în criză.

La fel stau lucrurile şi cu societatea românească. Sistemul legal al democrației românești nu e făcut doar din corpul său de legi. În mod sigur, trebuie să ne batem să avem o Constituţie bună, să avem legi bine scrise şi așa mai departe. Dar, dacă nu observăm că legile sînt literă moartă la propriu şi că funcţionează abuzîndu-și menirea atîta timp cît nu există în societatea noastră un spirit al legii în stare să micșoreze ecartul nefast dintre uzul legii şi abuzul acceptat ca legal, atunci nu am înţeles nimic din problemele și eșecurile noastre. Nu este (doar) o problemă de legi bune ori proaste și nici (numai) una de bună ori proastă guvernare: este (întîi de toate) o problemă de spirit public, de acord între România legală și România reală.

CP: „Înapoi la argument” e o parte distinctă din profilul tău public. Formula în sine e un brand. Aceasta carte, „Partea nevăzută decide totul” este un fel de a spune „Înapoi la…”?

HRP: Nevăzut, da. De fapt, înapoi la acceptarea condiţiei umane în toate dimensiunile ei. Îmi vine să le spun semenilor mei – nu vă mulţumiţi să fiţi corpuri! Oricît de bine hrănite, îngrijite și depanate. Nu vă mulţumiţi să fiţi nişte dispozitive funcţionale. Nu vă mulţumiţi să fiţi competitivi; să fiți campionii funcţiilor sociale pe care le îndepliniţi. Sînteţi mult mai mult decît atît! Luaţi-vă în serios condiţia umană.

CP: Mult mai mult decît atît…În ce sens, către ce trimiţi?

HRP: La redescoperirea adîncimii şi complexităţii faptului de a fi om. Deşi asta sună foarte abstract. Dar, cînd vorbim de societate, eu cred că trebuie să înţelegem că problema unei societăţi are o componentă nevăzută foarte puternică, iar la această componentă noi avem acces în multe feluri, care sunt la îndemînă – prin educaţie, prin regulile nescrise de comportament, prin moravuri și așa mai departe. De pildă, Codul rutier. Îl avem, e legal. Dar are efectivitate? Este el capabil să determine univoc comportamentele individuale? E adevărat, felul în care se conduce e încadrat legal de Codul rutier, dar comportamentele specifice la volan nu decurg din el. De ce se conduce aşa? Pentru că felul în care conducem nu decurge (numai) din legi, ci din ceva ce depășește legea și, de fapt, i se sustrage. Este un nevăzut aici, care explică și depășirea, și sustragerea. Nici un Cod rutier, oricît de bun ar fi şi oricît ar fi de represiv (pentru a cîștiga în efectivitate), nu îşi poate atinge obiectivele – altfel spus, să facă din circulația mașinilor un fapt de cooperare rutieră eficient și lipsit de pericole — atîta timp cît oamenii nu sînt branşaţi la acest nevăzut al corectitudinii, al echităţii, al respectului faţă de celălalt. Nu poţi să faci legi pentru toţi oamenii şi pentru toate situaţiile. Legea trebuie să rămînă generală, altfel devine totalitară. Ceea ce leagă, în cadrul unei legi, toate situațiile particulare într-o regularitate predictibilă, este nevăzutul.

CP: Revin puţin la ideea neliniştii constitutive a acestor eseuri şi reformulez pentru că vreau să merg puţin într-o altă direcţie: toate textele din această carte constată diferite forme de scădere, de crize, de pierderi. Am pierdut ceva  – ceva fundamental. Ce putem repara? Cum putem regăsi ceea ce am pierdut? Cum putem reîntemeia? Noi ca oameni, noi ca ţară, noi ca Occident.

HRP: Pentru că fiecare eseu pleacă de la o viziblitate căreia i-a fost amputat invizibilul. Ce trebuie făcut? Eu nu am soluţii generale. Soluţia generală este că nu există decît soluții particulare, în sensul că fiecare om trăieşte, în raport cu nevăzutul său, numai în situaţii particulare. Sigur că există un cadru general. Cînd este vorba despre prieteni, cadrul general ar fi îndemnul acesta — aveţi curajul să ieşiţi pe malul rîului Ilisos; îndrăzniți să fiţi ca Socrate şi Phaidros! Fiţi unul pentru celălalt Socrate şi Phaidros pe rînd. Asta poate suna foarte ciudat. Dar este exact ceea ce fac prietenii atunci cînd își iau în serios prietenia – atunci cînd ei descoperă că, de fapt, vorbind despre orice, ei nu fac decît să se învîrtească în jurul „lucrurilor cele mai înalte” (tà mégista) și să dea tîrcoale „lucrurilor cele mai de preţ” (tò timiótaton). Iar asta îi face să caute să fie mereu împreună. Adevărul este că atunci cînd sîntem autentici, indiferent de pregătirea noastră intelectuală şi indiferent de situaţia noastră socială, noi evoluăm la cel mai înalt nivel al condiţiei noastre. Cînd reuşim cu adevărat să articulăm un gînd sau să înțelegem gîndul profund al altora, mintea noastră devine egala celor mai bune minți. Cînd îl înțelegem pe Plotin, am atins ceva din mintea lui Plotin. Eu nu spun că devenim Plotin. Spun că putem trăi cu el, atunci cînd facem ca el, gîndim ca el, ne străduim ca el, eșuăm ca el. Dacă nu ar fi așa, atunci ne-ar rămâne de neînţeles chiar și aspirația către lucrurile cele mai înalte.

Eu nu am o reţetă de dat. Încerc să le spun semenilor mei faptul că omul este o ființă care trăiește simultan și permanent în două lumi, una a văzutului, alta a nevăzutului; și că societatea în care trăim ne educă să vedem doar vizibilul, corpurile și bunurile şi ne descurajează (lăsînd asta numai pe seama religiosului, care e considerat azi, în Europa, o formă de înapoiere) să vedem, în noi și în lume, nevăzutele; iar de atîtea bunuri, nu mai știm să vedem și să percepem cu simțurile noastre binele. Fără nevăzute, nici văzutele nu se țin pe picioare. Simțim asta pe pielea noastră zi de zi. Soluția constă în a reînvăța să fim familiari cu nevăzutele.

CP: Dacă excesul de vizibil semnalează un deficit, o pierdere, ce anume crezi că nu am pierdut sau nu am pierdut încă?

HRP: Sînt două paliere de discuţie aici. La nivelul societăţii, pierderile pot fi ireparabile. De exemplu, nimic nu cred că va putea compensa dispariția culturii generale în Statele Unite.

CP: Cultura generală – cum o defineşti?

HRP: Este ansamblul cunoştinţelor, reprezentărilor, gusturilor care îi fac pe oamenii din toate profesiile și din toate categoriile sociale să se întîlnească undeva la mijlocul tuturor specializărilor, acolo unde sunt depozitate, pentru toți, la dispoziția tuturor, ideile comune, ideile generale, reprezentările care fac din noi o familie educată. Cultura generală este un fapt social, înainte de a fi un fapt de cultură. Este o formă de maturitate și de coeziune socială. Această funcțiune socială a fost asigurată în perioada civilizaţiei creştine de creştinism, iar în perioada modernităţii de educaţia umanistă. Ambele sunt azi epuizate. Educaţia umanistă a fost evacuată din licee și universități, în favoarea unei educaţii tehnice, care cultivă performanța abilităţilor, nu formarea personalității. Modelul care dictează orice măsură luată în învățămînt este modelul american, din păcate, şi nu cel european. Modelul american: pe de o parte, elite de specialitate, tehnice, care produc, prin eficacitatea specializării, rezultate; pe de altă parte, majoritatea covîrșitoare a populaţiei, care trăieşte într-un analfabetism cultural de neînțeles după vechile standarde europene, și care se hrănește cu așa-numita „cultură populară”.

CP: „Reintegrarea zeilor” cum se poate face?

HRP: Nu ştiu dacă secolul XXI va fi religios sau nu. Cred că religia, ea însăşi, nu este un fapt primar, ci este consecinţa a ceva ce o precede sau o face cu putință. Ce se află la originea religiei? Într-un fel, se află omul religios. Iar la întrebarea „unde este omul religios?” răspunsul este, simplu: aici. Pentru că omul este dotat cu un sistem complet de salvare. Pur şi simplu, are tot ce îi trebuie ca să îşi înţeleagă soarta, condiţia şi să se salveze. E valabil și pentru culturi. Orice cultură, oricît de marginală ar fi, oferă un sistem complet de salvare pentru oamenii care îi aparţin. Ce înseamnă asta, în mod concret? Înseamnă exact ceea ce poate afla fiecare om că înseamnă, în cazul său particular. Firește, sunt toate răspunsurile pe care culturile şi religiile le dau. Sînt răspunsuri foarte complexe, care însă rămîn perfect opace dacă sunt enunțate sub forma unui inventar de informații. Ca să afli adevărul pornind de la aceste răspunsuri, trebuie să le transformi generalitatea lor (vizibilă) în particularul tău (nevăzut). O problemă de întrupare, deci. Zeii sunt stări de spirit, credea Pound. Pound era sigur că i-a văzut, că a văzut zei. Fără metaforă. Realiter. Dar asta s-a întîmplat numai pentru că Pound s-a ocupat toată viața cu nevăzutul literaturii care a luat existența zeilor ca pe un fapt fizic, care poate fi perceput senzorial. Iată ce spunea Pound: „Se pare că am pierdut lumea radiantă unde un gând taie prin altul cu margini curate, o lume de energii în mișcare care pot fi văzute și care mărginesc vizibilul, lumea care e făcută din materia paradisului lui Dante: realitățile acelea perceptibile direct simțurilor, precum sticla sub apă ori formele care apar numai văzute în oglindă”. Ceea ce am pierdut este nu lumea paradisului lui Dante (pe aceea Pound nu o regretă), ci materia paradisului lui Dante, iar această materie este lumină, splendoare, energie radiantă.

Dacă va fi religios, secolul XXI va trebui mai întîi să redescopere partea de nevăzut din condiţia umană — materia paradisului lui Dante (în termenii lui Pound), pe care numai omul religios o poate simți cu simțurile. Abia asta ar crea o posibilitate pentru „reintegrarea zeilor”.

CP: A face conversaţie neîntreruptă. Cum anume? Cum se poate aşa ceva?

HRP: Eu cred că oamenii sînt într-o conversaţie neîntreruptă cu ei înşişi şi cu unii dintre semenii lor, numai că acest fapt nu se vede. Pur şi simplu, nu se vede. Nu ni se spune, nu suntem educați să-l vedem. Dorința ta de a vedea un prieten, de a sta îndelung de vorbă, despre orice, numai să fii cu el, să-i simți prezența, să-i vezi chipurile, să-i cauți în toate gesturile înfățișarea, vorbind vrute și nevrute și ajungînd în cele din urmă în mod irepresibil la același lucru mereu, la grija și preocuparea față de lucrurile cele mai de preț pentru amîndoi, la lucrurile vouă cele mai înalte —  ce este asta? Este setea ta de nevăzutul lui, hrănită și potolită prin intermediul conversaţiei neîntrerupte dintre voi. Conversația neîntreruptă funcționează între doi oameni ca un atractor pentru că sufletul e croit nu atît după finalitatea dialogului, cît după măsura și exigența îmbrăţişării. Căci conversaţia neîntreruptă vine nu numai cu dialogul, ci şi cu îmbrăţişarea. Iar îmbrăţişarea atrage dialogul şi reciproc. Omul vorbeşte cu sine însuşi şi cu semenii lui încontinuu – de cînd se naşte și pînă cînd moare. Iar acest dialog continuu este fundamentul culturii. Artefactele pe care noi le considerăm cultură sînt, de fapt, mici porţiuni de conversaţie neîntreruptă, salvate din fluxul neîntrerupt al dialogului omului cu sine însuși, într-o formă sau alta, potrivit unui gen literar sau altuia, unei convenții culturale ori alteia. Dar ele sînt numai porţiuni. Întregul nu îl avem. Cea mai mare capodoperă nu este decît un fragment din ceva mult mai mare și mai de preț decît ea. Ceva la care nu vom avea niciodată acces. De cînd s-a născut şi pînă cînd va pieri, umanitatea se află în conversaţie neîntreruptă — în dialogul care e îmbrățișare și îmbrățișarea care e dialog.