Când ne întoarcem către sine. Evanghelismul și limitele pluralismului.

De David T. Kozyis

Tipărit cu permisiunea autorului și a revistei First Things.

Abraham Kuyper (1836-1920) a fost unul dintre giganţii erei sale. De-a lungul vieţii a avut atâtea titluri câte sunt specificate în biografia finală a lui James Bratt, Abraham Kuyper: calvinist modern, creştin democrat. Şi-a început cariera ca pastor într-o parohie dar a ajuns să pună bazele unei universităţi, unui partid politic şi denumirii unei biserici. A predat teologie, făcut parte din cea de-a doua cameră a Parlamentului Olandez apoi a devenit prim-ministru. A editat două ziare şi a pornit o mişcare de mobilizare a creştinilor ortodoxi reformaţi din ţara sa pentru a ţine piept atacurilor venite din partea ideologiilor secularizante generate de Revoluţia Franceză. Mişcarea sa a avut succes însă doar pentru o perioadă.
Puţini oameni ar putea să nege faptul că în prezent Olanda este un loc foarte diferit de ţara pe care a servit-o Kuyper cu un secol în urmă. Tânăr fiind, am fost şocat de vizita pe care am întreprins-o la Amsterdam văzând dezvoltarea „magazinelor cu specific erotic” şi deşănţarea din districtul roşu al oraşului. Patru decenii după acest eveniment Olanda a ajuns să fie cunoscută pentru atitudinea permisivă faţă de eutanasie, droguri recreaţionale şi, desigur, exprimarea sexuală. Ce s-a întâmplat? Şi de ce s-a întâmplat aşa de repede, adică de-a lungul a două generaţii de la moartea lui Kuyper?
Nu ar fi trebuit să se întâmple astfel. Comunităţile creştinilor reformaţi conduse de Kuyper au creat căţiva eroi autentici pe perioada ocupaţiei germane între 1940 şi 1945. Am lucrat alături de olandezi – canadieni timp de aproape treizeci de ani şi mi-au povestit despre modul în care bisericile creştine şi şcolile au sfidat cererile autorităţilor naziste ocupante şi au contribuit la mişcarea de rezistenţă. De fapt, familia unuia dintre cei mai apropiaţi prieteni ai mei şi-a riscat viaţa ascunzând o familie de evrei în timpul războiului, poveste ce nu poate fi considerată ca fiind unică. Foarte mulţi oameni au plătit cu viaţa pentru dedicarea lor regatului lui Dumnezeu. Dar toate acestea au pălit surprinzător de repede în perioada postbelică. Până la sfârşitul anilor 1960, forţele seculaziante pe care Kuyper a încercat să le oprească şi-au dus la capăt misiunea. În prezent mulţi membri ai Bisericii Creştine Reformate din Canada au rude în vechea ţară care nu mai merg la biserică şi îşi organizează viaţa în mod diferit faţă de vecinii lor necredincioşi.
Explicaţii pentru această tragedie sunt uşor de găsit. Misterul necredinţei a fost de nerezolvat pentru teologi şi laici timp de secole. De ce unii oameni cred şi alţii nu? De ce atât de mulţi creştini îşi leapădă credinţa după ce şi-au petrecut primii ani din viaţă primind o educaţie corespunzătoare? Evident, Dumnezeu este singurul care le poate citi în suflet. Este poate o alinare să observăm că Olanda a făcut parte dintr-un grup mult mai mare care a fost martor modului în care secularizarea a înlăturat vestigiile credinţei în Europa de vest şi provincia canadiană Quebec.În 1957 Michael Fogarty a observat prezenţa unei părţi a teritoriului foarte importantă din punct de vedere religios ce se extindea de la Ţările de Jos până pe coasta veneţiană a Italiei. Dar în următorul deceniu această „centură biblică” europeană a dispărut dat fiind că un val de prosperitate fără precedent s-a combinat cu extenuarea spirituală instalată în urma celor două războaie mondiale care au dat naştere unui consumerism nihilistic indiferent, ba chiar ostil, credinţelor tradiţionale. Dacă afirmăm că din ce în ce mai puţini olandezi merg la biserică, putem spune acelaşi lucru şi despre francezi, germani, elveţieni şi italieni. De asemenea, dacă sistemul politic francez a atins stabilitatea după 1958, acest lucru s-ar putea datora unui echilibru legislativ-executiv mai bun în ceea ce priveşte constituţia lui Gaulle decât laicităţii secularizante care a învins într-un final subcultura tradiţionalistă cu care s-a luptat timp de aproximativ două secole.
De asmenea, este posibil ca încă ceva să fi luat naştere în urma organizaţiei Kuyperiană: este posibil ca urmaşii acestuia să fi subapreciat extinderea evanghelizării. În America de Nord Biserica Reformată Creştină a început să piardă membri din 1992 pe când Bisericile Kuyperiene Reformate din Olanda (Gereformeerde Kerken in Nederland) au încetat să mai existe acum un deceniu când s-au unit cu Biserica Reformată Olandeză (Nederlandse Hervormde Kerk) pentru a forma ceea ce numim Biserica Protestantă (Protestantse Kerk in Nederland). Din acest exemplu se pot trage învăţăminte în ceea ce priveşte dezvoltarea evangheliştilor şi catolicilor pentru a-şi asigura un loc în sfera publică.
În anii 1960 şi 1970 câţiva oameni de ştiinţă politici, inclusiv Arend Liphart şi Hands Daalder, şi-au îndreptat atenţia din punct de vedere profesional către fenomenul numit consociationalism. Într-un stat consociational liderii unor subculturi ostile reciproc au învăţat să colaboreze pentru atingerea scopurilor politice comune chiar dacă membrii acestor grupări rămân izolaţi de ceilalţi. Împărţirea puterii ale loc la nivelul elitei în timp ce la bază fiecare subcultură are propriile biserici (dacă este cazul), sindicate, spitale, organizaţii caritabile, asociaţii fraterne şi aşa mai departe. Această segmentare socială este adesea denumită folosindu-se cuvântul olandez verzuiling sau pillarization. Eforturile lui Kuyper au determinat stabilirea unei varietăţi în ceea ce priveşte organizaţiile creştine în paralel cu organizaţiile laice. (Pictorul Piet Mondrian a crescut în subcultura Gereformeerd).
Când urmaşii lui Kuyper au imigrat în America de Nord au adus cu sine şi tendinţa de a stabili şi de a menţine instituţii creştine de tot felul, inclusiv o reţea de şcoli de zi creştine, un sindicat creştin, mai multe organizaţii politice şi o reţea de instituţii de învăţământ superior. Eu însumi m-am dedicat de ceva vreme acestor eforturi şi am predat la una dintre aceste universităţi afiliate.
Cu toate acestea m-am întrebat dacă nu cumva coexistenţa prea paşnică a lui Kuyper cu forţele secularizării în 1917 nu au fost suficientă pentru a menţine pe termen lung subcultura în fruntea căreia se afla. Cu siguranţă Kuyper nu ar fi fost încântat de eşecul urmaşilor săi de a predica şi colaborarea nu ar fi condus la lipsa unei strategii pe termen lung ci, din punct de vedere istoric aceste acorduri de împărţire a puterii ar fi însemnat de fapt obţinerea unui consens bazat pe cel mai puţin comun factor şi scoaterea în evidenţă a diferenţelor. Într-o societate bazată pe colaborare, diferitele subculturi au devenit adeptele ridicării şi menţinerii barierelor împotriva celorlalte subculturi şi acordurile consociaţionale, acordurile la care au ajuns având tendinţa de a fi de scurtă durată. Pactul naţional din Liban a durat din 1943 până la izbucnirea războiului civil din 1975. Un acord similar din Ciprul proaspăt independent a durat doar trei ani. Perioada clasică a verzuiling-ului olandez a durat din 1917 până în jurul anului 1966 când diviziunile create în cadrul subculturilor au început să cedeze.
O comunitate religioasă care se concentrează doar pe propria supravieţuire într-un mediu ostil a şi pierdut bătălia, acest lucru fiind punctul slab al eforturilor întreprinse de urmaşii lui Kuyper. Dacă într-adevăr credem că povestea Mântuirii din Biblie nu este doar povestea noastră ci povestea întregii lumi, atunci avem un motiv să nu ţinem acest lucru pentru noi ci să-l proclamăm cu entuziasm şi să trăim în conformitate cu acest lucru. Încetarea conflictelor politice ar putea servi binelui pe termen scurt şi păcii între comunităţi dar nu poate substitui sub nicio formă porunca biblică de a predica Evanghelia întregii lumi, a cărei Mântuire depinde de acest lucru. Diferite grupuri confesionale pot fi de acord cu dezacordul pe moment dar urmaşii lui Iisus Hristos trebuie să-şi păstreze încrederea că adevărul care ne eliberează este adevărul tuturor şi nu doar un adevăr subiectiv aplicabil doar comunităţii din care facem parte. Pe scurt, ar trebui să ne îndreptăm către sine într-o atitutine defensivă ci să ne adresăm întregii lumi. Dacă ne pierdem credinţa în puterea de transformare a Evangheliei, ne asumăm riscul de a pierde teren într-un conflict despre care unii uită că mai există, chiar şi în condiţiile formale de încetare a conflictelor politice.
În timp ce echivalentul european se stinge, bisericile aflate într-o dezvoltare continuă din Africa par să înţeleagă acest lucru. Cum ar arăta deci secolul douăzeci şi unu dacă ar fi să unim agenda culturală Kuyperiană care pune accent pe construirea instituţiilor în împărăţie şi dinamismul evanghelic din bisericile din Africa? Inspirată de această viziune comunitatea creştină nu şi-ar permite să se mulţumească doar cu încetarea conflictului ci s-ar chinui, sperăm noi, să răspândească faptul că adevărul lui Dumnezeu chiar este adevărul întregii lumi.

Tipărit cu permisiunea autorului și a revistei First Things.
David Koyzis este autorul lucrării Political Visions and Illusions. Predă politica la Redeemer University College din Canada. Partea 1 poate fi găsită aici http://www.firstthings.com/blogs/firstthoughts/2015/01/principled-pluralism-and-idolatry.