Dacă ești sincer, ești deprimat (sau creștin), de Clay Jones

Ştim cu toţii că nenumăraţi oameni sunt deprimaţi şi milioane de oameni sunt dependenţi de alcool sau de droguri, milioane de oameni iau antidepresive. Asta nu mă surprinde deloc!

De ce?

Deoarece oamenii sinceri – şi prin asta mă refer la cei care nu trăiesc în negare, oamenii sinceri în ceea ce priveşte condiţia umană – ar trebui să fie deprimaţi! Foarte deprimaţi.

Consideraţi acest lucru ca fiind un adevăr cu care este de acord fiecare agnostic, sceptic, ateu şi creştin: doar un singur lucru poate preveni ca fiecare persoană pe care o cunoşti să moară fie de mâna cuiva, fie într-un accident sau boală şi ca tu însuţi să nu mori ucis, într-un  accident sau din cauza bolii.

Sunteţi de acord cu asta, nu?

Dar este din ce în ce mai rău.

Dacă nu vom muri de tineri (lucru pe care majoritatea oamenilor îl consideră ca fiind rău) vom vedea cum ne pierdem abilităţile fizice sau mentale – adesea în moduri dureroase şi umilitoare  – până când în cele din urmă ajungem să-i vedem pe toţi murind din cauză că sunt ucişi, în accidente sau din cauza bolilor.

Mai adu-mi un gin gimlet  dublu! IMEDIAT!

Cum pot oameni să trăiască ştiind toate acestea? Nu pot. Cel puţin nu foarte bine.

De aceea foarte mulţi oameni se bazează pe băutură sau pe droguri şi chiar şi aşa toată lumea neagă realitatea necruţătoare. Desigur că aceştia recunosc adevărul morţii – dar apoi încearcă să-l amorţească şi să şi-l scoată din minte, să-l ignore, să pretindă că lucrurile nu stau chiar aşa.

Din această cauză am afirmat că „oamenii sinceri” sunt deprimaţi. Sau creştini .

Ernest Becker, în cartea sa care i-a adus premiul Pulitzer The Denial Of Death, a afirmat că „ideea morţii, teama de moarte, bântuie animalul uman ca nimic altceva; este motivul principal al activităţii umane – activitate care are ca scop principal evitarea fatalităţii morţii, să o depăşească astfel încât să reprezinte destinul final al omului . Pentru a face faţă omul încearcă „să transceadă moartea participând la ceva cu valoare de lungă durată. Obţinem imortalitatea surogat sacrificându-ne pentru a cuceri un imperiu, construind un templu, scriind o carte, întemeindu-ne o familie, acumulând avere, progresând şi fiind prosperi, punând bazele unei societăţi informatice şi a unei pieţe libere la nivel global.” Becker scrie că cineva care „s-ar arunca peste o grenadă pentru a-şi salva camarazii” trebuie „să simtă şi să creadă că ce face este cu adevărat eroic, dăinuie în timp şi are un scop suprem” şi afirmă că această încercare de eroism a „oamenilor pasionaţi” este „un strigăt de glorie la fel de necritic şi reflexiv ca urletul unui câine.”  Dar pentru majoritatea oamenilor, pentru „masele pasive” acest eroism este „deghizat pe măsură ce aceştia îşi îndeplinesc umil şi fără discuţii rolurile pe care le-au primit în societate şi încearcă să îşi câştige promovări în cadrul sistemului” care le permite „să iasă în evidenţă, însă nu foarte mult şi întotdeuna în siguranţă”.

Becker are dreptate.

Acesta este unul dintre motivele pentru care cei fără credinţă provoacă adesea mişcări politice, ecologice şi sociale; aceştia simt nevoia de a face parte din ceva mai mare decât propria persoană – ceva plin de sens dincolo de existenţa lor ce-urmează-a-fi-devorată-curând-de-viermi. Deşi nu este nimic greşit în sine în ceea ce priveşte mişcările politice, ecologice şi sociale sau uitatul la televizor, ascultatul de muzică, navigatul pe internet sau cititul unei cărţi, majoritatea oamenilor folosesc aceste mişcări în scopuri proprii.

Este fascinant de avut în vedere faptul că Becker ştia o cale de ieşire, dar din păcate, nu credea că această soluţie este adevărată (a murit de cancer în acelaşi an în care i-a fost publicată cartea – avea 47 de ani). Becker a făcut un rezumat a minunii modului de gândire creştin:

Cănd omul a trăit în siguranţă în lumea dominată de ideile Iudeo-Creştine, făcea parte din marele întreg; cu alte cuvinte, eroismul său cosmic era complet cunoscut, fără nicio îndoială. Acesta venea din lumea invizibilă în cea vizibilă prin voinţa lui Dumnezeu, îşi îndeplinea datoria faţă de Dumnezeu trăindu-şi viaţa cu demnitate şi credinţă … închinându-şi întreaga viaţă – aşa cum făceau creştinii – Tatălui. În schimb acesta era justificat de către Tată şi recompensat cu viaţă veşnică în dimensiunea invizibilă. Nu conta foarte mult că pământul era o vale a plângerii, a suferinţelor oribile,  a torturii incomensurabile, a lucrurilor umilitoare şi lipsite de importanţă, a bolii şi a suferinţei, un loc în care omul simţea că nu are ce căuta, „locul greşit”conform spuselor lui Chesterton… Într-un cuvânt, eroismul cosmic al omului era asigurat, chiar dacă omul era supus nimicniciei. Aceasta a fost cea mai mare realizare a lumii creştine: că putea să transforme sclavii, handicapaţii, imbecilii, oamenii simpli deopotrivă cu cei puternici în eroi siguri, pur şi simplu îndepărtându-se puţin de lume într-o altă dimensiune a lucrurilor, dimensiunea numită Rai. Sau am putea foarte bine să afirmăm că Creştinismul a făcut din conştiinţa omului – lucrul pe care majoritatea oamenilor vroiau să-l nege – însăşi condiţia eroismului cosmic.
Chiar dacă nu a văzut adevărul în spusele sale, Becker a avut dreptate. Creştinismul chiar oferă un înţeles glorios şi un scop vieţilor noastre dificile. Mai mult decât atât, Creştinismul transcede şi promite imortalitate.

De aceea am ales titlul acestui articol „Dacă eşti sincer eşti deprimat ( sau eşti creştin).” Nu afirm că nu există şi alte cauze ale depresiei – desigur că există. De asemenea, îmi dau seama că uneori creştinii se luptă cu depresia – acesta este un cuvânt dur la urma urmei – dar creştinii care se bazează pe speranţa vieţii veşnice au cu atât mai puţine motive să fie deprimaţi. De fapt, un motiv pentru care unii creştini nu pot scăpa de depresie este că au o viziune săracă asupra gloriei care îi aşteaptă în eternitate. http://www.clayjones.net/2012/01/why-i-look-forward-to-eternity/.

Din fericire, Iisus a fost cu adevărat înviat din morţi, şi crezând în El putem avea viaţa veşnică!
Ioan 3:16 „Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viață veșnică.”