Spiritul protestatar

Veţi crede probabil că autorii și colaboratorii acestei reviste sunt protestanți sau neo-protestanți, dar noi nu suntem nici una, nici alta. Noi ne situăm la secole distanţă de ei și ar trebui să  îi considerăm sau să ne considerăm creștini. Nu au nicio importanță coloratura și numele.

În orice caz, în opinia mea, un creștin nu trebuie să protesteze pentru că un creștin iubește, nu protestează. E adevărat ca oricare dintre noi avem câteodată reacția și atitudinea aceasta și oamenii resping ce aud de la noi, chiar dacă este adevărul, din cauza atitudinii noastre greșite, protestatare… Asta lasă impresia că cineva apare ca unul care are monopolul asupra adevărului, pentru că acest monopol nu este deținut de nimenişi adevărul nu e un lucru ci o Persoană de care nu poți să faci cazsau în numele căreia să protestezi. Adevărul este o persoană care a făcut un lucru extraordinar, total nepotrivit cu gândirea omenească.

El s-a coborât și continuă să se coboare la nivelul fiecăruia. El nu are spirit de protestant sau protestatar și nici nu a avut vreodată. El este un spirit umil, smerit, care nu vrea să iasă în evidență și care vrea să mântuiască pe oricine, in ciuda părerilor și a răutății fiecăruia, în ciuda atitudinii protestatare – și acesta este motivul pentru care nu îmi place să mă numesc protestant – pentru că nu vreau să fiu, sau cel puțin mă lupt foarte mult să nu fiu.

Există în noi o atitudine greșită din cauza căderii în păcat a omenirii, o atitudine de răzvrătire, de a demonstra altora că noi știm mai bine decât alții sau că înțelegem mai bine, că avem ceva ce alții nu au. Toate acestea își au rădăcina în căderea în păcat,  reprezintă un mod de a ne da importanță dar cel care iubește nu poate să își dea importanță pentru că dragostea e întotdeauna smerită şi poate fi altfel. Dacă nu e smerită atunci nu e dragoste, ci altceva. Acesta este motivul pentru care dragostea este oarbă, nu vede lucrurile rele, nu vede răul în celălalt. Ea vede doar posibilitatea de a fi mântuit, ceea ce e total diferit, posibilitate pe care o are orice omprintr-o alegere sau un răspuns.

Iubirea s-a dăruit până acolo încât Dumnezeu a devenit om – ceea ce noi nu putem explica, fiind un miracol, o minune, ceva ce este imposibil de pus în cuvinte, la fel cum pur și simplu trebuie să crezi că El s-a născut dintr-o fecioară.

Ăsta este motivul pentru care este greșit sau impropriu să ne numim neo-protestanți, după cum a fost greșit să fii protestant, numai că asta s-a înțeles mult mai târziu și de foarte puțini. Foarte mulți creștini în România identifică credința lor cu lucruri care se văd și în loc să declare sau să proclame adevărul, îl discută comparativ cu lucrurile concrete din Biserica Tradițională, ofensând pe oameni, jignindu-i fără intenție și fără să își dea seama, bineînțeles – dintr-o credință naivăși nu dintr-o călăuzire care vine de la Duhul Sfânt. El nu este preocupat de lucrurile slabe din viața noastră ci este preocupat  să îl descopere sau să Îl ofere pe Domnul Isus, și ne șoptește simplu, în dragoste: „Tu poți fi un creștin! Tu la asta ai fost chemat, pentru asta ai fost făcut!” Ăsta-i singurul lucru care te împlinește, sau care te rezolvă, dacă ne gândim că fiecare trăim înaintea întoarcerii noastre la Domnul un sentiment puternic de neputință, a ceva care ne domină, care e rău în noi, neînțelegând de ce e așa și cum e posibil.

O atitudine protestatară nu vine niciodată din dragoste, pentru că dragostea înțelege și dă libertate. În dragoste nu există frică – niciodată nu îți este frică de faptul că un om sincer nu poate ajunge la adevăr.

Un om sincer întotdeauna ajunge să îl cunoască pe Dumnezeu, pentru că Dumnezeu vrea, în primul rând, să fie cunoscut. Un om sincer este unul care caută și care este gata să plătească orice preț să Îl găsească, să ajungă să Îl înțeleagă, și de aceea el nu este susceptibil de a nu înțelege sau de a nu ajunge la adevăr. Noi ne facem probleme atunci când realitatea nu corespunde cu tiparele noastre.

În mediul creștin tradițional, în ciuda faptului ca există  un puternic spirit instituționalizat, oamenii trăiesc o stare de religiozitate și nu au un contact real cu Dumnezeu – nu îi interesează de fapt – și  când spun stare de religiozitatemă refer la o stare de autoînșelare conștientă, adică exact ce a spus Domnul Isus Hristos în Evanghelia după Matei: Lumina a venit în lume, și oamenii au iubit mai mult întunericul. Oamenii iubesc felul în care trăiesc și gândesc, asta-i dispoziția naturală, pentru că apropierea de Dumnezeu este întotdeauna împotriva dispoziție naturale, care este o dispoziție păcătoasă. Ne naștem în păcat, spune Scriptura. Dispoziția noastră naturală își are rădăcinile în păcat, rădăcini care vin mai din adânc, din iad, care vine dintr-o ființă, din Satan,  din Diavol.

De aceea am zis că omul sincer este gata să plătească prețul, pentru că aceasta înseamnă că vrea cu orice preț,  să știe adevărul și vrea să scape de ceea ce în mod natural este în el, de puterea întunericului care se află în fiecare om, care ne îndeamnă să acționăm într-un spirit de răzvrătire, de voință proprie.

Aș sintetiza prin două puncte:
1. Fiecare ființă este o ființă liberă, și
2. Este adevărat că Dumnezeu se folosește și de noi dar nu noi suntem cei mai importanți în această relaţie, ci El. Scriptura spune foarte clar în Evanghelia după Ioan, că lumina a venit în lume și luminează pe orice om. Nu ştim dacă această luminare se face prin oameni sau împrejurări, situații, printr-o vorbire directă în conștiința omului, în duhul lui. De aceea eu nu am această preocupare –  pe care o au și protestanții, și ortodocșii, și catolicii – fiecare este preocupat să mântuiască pe alții, care de fapt este o formă subtilă de mândrie, aceea că „eu cunosc adevărul”.  Este o manifestare a răului în planul binelui.

Mântuirea nu are de-a face cu răul și cu binele -un lucru foarte adânc în Scriptură, pe care îl înțelegem foarte greu și care presupune plătirea unui preț considerabil, în smerenie.

Creștinul este mort față de sine și nu are conștiință de sine. El are conștiință de Dumnezeuşi nu se realizează pe sine  ci realizează pe Dumnezeu și prezența lui Dumnezeu în el. Creştinul un mai este preocupat de sine deoarece a murit în Hristos și o dată cu Hristos.

În Grădina Edenului Dumnezeu a pus doi pomi: pomul vieții, care e Domnul Isus, Viața, pusă și manifestată într-un pom, și pomul cunoașterii binelui și răului. Rețineți că nu era Pomul răului, așa cum ne-am fi așteptat noi. Era Pomul Celui Rău, al lui Satan, așa cum celălalt pom era al lui Hristos. Pomul cel rău a fost sădit în mod voit acolo deoarece Satan vine întotdeauna la om de pe terenul binelui,, niciodată de pe terenul răului, mai ales la cineva ca Adam, care era încă inocent. Cu atât mai mult vine tot de pe terenul binelui și la cineva care a căzut în păcat. De aceea oamenii fac rău având intenții bune, fără să își dea seama ce fac,. Ei cred mereu că fac bine.

În dragoste eul moare. Din dragoste, și Dumnezeu a decis să nu mai existeși a devenit om, printre noi.

De asta și Apostolul Pavel, urmând exemplul amintit, spune că  s-a făcut grec cu grecii, și nici nu mai era el, Pavel. El a murit cu Hristos, era o manifestare a lui Hristos, unindu-se atât de mult cu El, că nu se mai putea vorbi nici de Pavel, nici de un evreu, nici de un rabin, nici de un învățat, nici de un teolog, nici de experiența personală, pe care s-o forțeze să fie aplicată la ceilalți. Fiecare are o altă experiență, fiecare e un altul. De asta am zis că nu e o experiență specific protestantă ci este specifică căderii. Când ajungi să primesti lumina te liniștești. Când începi să iubești, nu mai judeci și nu mai compari. Noi purtăm întotdeauna în trupul nostru pe Isus Hristos și îl luăm în noi cu tot pachetul. Nu îl putem lua doar ca Mântuitor  ci Îl luăm și ca miel de jertfă și devenim și noi miei de jertfă, iar în relația cu oamenii începem să pierdem, să fim disprețuiți. Iubimși iubirea nu poate fi înțeleasă și nimeni nu o poate explica. Mântuirea nu e o jucărie pe care o punem în buzunar, ci este o persoană,  cel mai obiectiv lucru care poate exista, un unicat.

Un autor vechi, nu îmi aduc aminte cine, a spus că cel care întâlnește un frate îl întâlnește pe Dumnezeu. Nu îl mai poți critica, nu îl mai vezi în mod real, dacă ești în poziția de creștin. Cât timp ești în Dumnezeu ești tot timpul hărțuit și ispitit să fii scos de pe terenul prezenței Lui și să fii pe terenul prezenței propriei tale naturi, pe care ai dat-o la moarte, rupt de unirea cu Dumnezeu. Singura atitudine de luptă e vizavi de tine, niciodată față de oameni, nici faţă de adevăr.

Noi un trebuie să ne chinuim să îl facem pe Dumnezeu cunoscut oamenilor ci să  ne lăsăm pe noi înșine ca Dumnezeu să se întrupeze în noi. Această bătălie a întrupării lui Hristos în mine e singura bătălie justificată în Scriptură. Eu pot protesta împotriva a ceea ce sunt în mod natural, dar în afară este dragostea față de oameni și a înțelegerii situației în care se află și  față de care trebuie plătit un preț. Oamenii, așa cum nu pot scăpa de boala păcatului, nu pot scăpa nici de Dumnezeu, pentru care El e realitatea – păcatul este o boală care a intervenit în sistem.

Întruparea Lui în noi va afecta pe alții, pe cei din familia noastră și așa mai departe, până la marginile pământului.